Este al treilea an in care merg in vacanta in Bretania si de fiecare data mi-am dorit sa va povestesc despre aceasta. Acum, in sfarsit, am ajuns sa o fac si cred ca va fi un post destul de lung; si stiu ca nu voi reusi sa redau nici un sfert din atmosfera locurilor de acolo!

Bretania pastreaza inca un spirit independent si o identitate proprie; este cumva precum Tara Bascilor sau Corsica, o zona cu o puternica personalitate, distincta in cadrul Frantei (face parte din aceasta doar de vreo 500 si ceva de ani). Inca mai au un post de radio local in bretona, limba celtica ce nu are nimic de-a face cu franceza…

Taram de legenda cunoscut pentru frumusetea si calitatea zonelor rurale, taram al marinarilor, al contopirii dintre cer si mare, naturala, salbatica, autentica, Bretania vibreaza in magia nunatelor si tonurilor de albastru si gri, fiind scaldata aproape din toate partile de ocean. Pot spune sincer ca natura i-a oferit totul!

Ceea ce apreciez cel mai mult aici este salbaticia locurilor, simplitatea oamenilor, peisajele contrastante si faptul ca cei de acolo nu incearca sa faca din ceea ce au ceva extra turistic. De cate ori ma intorc aici am senzatia ca timpul curge atat, dar atat de incet, ca absolut nimic nu se schimba: vantul bate la fel aducand cu el acelasi miros iodat de apa sarata, soarele se ascunde in acelasi mod printre nori, mai mult pitit decat ivit, pescarusii au aceleasi zbor si aceleasi strigate care asigura fundalul sonor al Bretaniei. Tarmurile alterneaza rapid intre zone stancoase si abrupte, plaje cu nisip fin pe care apele Atlanticului de Nord le acopera aproape complet o data la doua zile (cel putin in perioada in care am fost eu) si faleze inalte batute de vanturi si valuri.

Aici am mancat cele mai bune clatite (atat dulci – crêpes, cat si sarate – galettes), cel mai gras unt si cele mai gustoase scoici, dar toate se reduc la un singur cuvant: SIMPLU. Clatitele dulci se mananca doar cu zahar (eventual caramelizat), untul cu putina bagheta si scoicile cu usturoi si patrunjel, fara garnituri complicate, fara meniuri “etoilate” si intrate in ghidul Michelin (nu ca acelea nu mi-ar placea). Dar autenticitatea lor consta in simplitate, in mese luate la birturi locale in port, fara fata de masa si fara figuri gratuite, unde chelnerul iti prezinta doar doua posibititati de meniu: peste si scoici, cu un pahar de cidru alaturi bineinteles.

Se mananca foarte multe produse locale, asta pentru ca zonele cultivate sunt extrem de intinse: am vazut campuri intregi cu anghinare (Bretania este renumita pentru acest tip de productie), culturi intinse de fasole verde, ceapa si grau. Anghinare am cumparat si de la o piata locala din Perros-Guirec si nenea care o vindea m-a invatat ca nu se mananca doar inima asa cum o pregatisem eu in randurile trecute. O data capatana fiarta, se iau toate frunzele exterioare si se razuie cu dintii partea de jos de langa tulpina!

De-a lungul tarmurilor stancoase, e de ajuns doar sa iti apleci privirea spre mare si sa intinzi mana pentru a face rost de cina: scoici si stridii! Pentru ca da, Bretania este ocazia perfecta sa profiti de tot ce iti poate oferi marea. Peste de toate felurile, langustine, homari de Bretania, crabes araignées, crabes tourteau, palourdes roses, prairies, pétoncles, sunt doar cateva din specialitatile marine locale. Si da, am vazut pe plaje localnici care ieseau cand mareea era joasa si isi culegeau dintre stanci cina: scoici si alge din care faceau salata.

Din pacate nu am putut asista la o veritabila “strigare a pestelui” in port (adica licitatia pestelui proaspat adus in port, obicei la care s-a renuntat in favoarea licitatiei electronice) si a trebuit sa ne multumim cu o vizita ghidata super interesanta de altfel, la Criée-ul din Roscoff, al patrulea ca si cantitate de peste vandut in Franta.

Si sa va povestesc acum si de patiseriile locale. O da! Patiseriile sunt de neegalat! Totul este scaldat in unt caramelizat: kouign-amann-ul este de vis, far-ul breton… pe asta mi-am propus sa il pregatesc musai pentru blog caci m-am indragostit de el iar caramelele cu unt sarat mi-au amintit putin de gustul caramelelor cu lapte din copilarie. La loc de cinste sunt clatitele care se gasesc la orice colt de strada iar boulangeriile locale le vand la pachete de cate 15-20, din care le-am luat cu noi la picnicul de pe plaja si le-am mancat cu caramel breton si mere.

In drum nu am putut sa ocolesc Étretat, falezele normande inalte de calcar care l-au impresionat atat pe Monet; obisnuiesc sa ma opresc de fiecare data numai pentru a admira peisajul de sus de pe stanci, oraselul in sine neavand nimic deosebit de oferit.

In Bretania am intrat prin Ille-et-Vilaine, nerefuzandu-mi un mille-feuille aerat si un pommé la Grain de Vanille, patiseria “cancalezului” Olivier Roellinger. Apoi am luat-o usor de-a lungul Côtes-d’Armor iar mai apoi prin Finistere. Pentru anii viitori, ne-au ramas de vizitat Morbihan si Loire Atlantique…

Daca nu ati vazut Bretania pana acum, sper din tot sufletul ca v-am convins sa o vizitati caci merita fiecare metru patrat.

Si ca sa vedeti cum e soarta… sotul meu pastreaza de multa vreme drept wallpaper o fotografie facuta in vacanta de anul trecut, in portul Perros-Guirec. Si ghiciti unde am gasit cazare anul acesta, pe ultima suta de metri, fara sa realizam mai inainte decat in momentul sosirii 🙂